O abordare sociologică a religiei întâmpină dificultăţi deosebit în definirea şi circumscrierea fenomenului religios deoarece religia, spre deosebire de alte instituţii sociale, trimite la o realitate meta-empirică. Aproape ori de câte ori deschidem un manual de sociologia religiei, putem constata că autorii, mai înainte de a stabili ce este religia, preferă să înceapă prin a stabili ceea ce religia nu este, după care explică de ce fenomenul religios este şi social, întrucât „religia este o instituţie socială care presupune existenţa unor persoane aflate împreună pentru a desfăşura ritualuri religioase al căror sens se află în credinţele pe care le presupunem” (Gheorghiu, 2001). Fenomenul religios poate fi aborda sociologic doar în măsura în care are implicaţii expirice observabile şi măsurabile asupra atitudinilor şi comportamentelor persoanelor în societate, asupra creării de structuri sociale şi culturale stabile.
Giuseppe Scarvaglieri identifică patru dimensiuni ale religiei care transced oric sontext socio-cultural:
a) Dimensiunea doctrinală, implicând credinţele privind sacrul (adevăruri privitoare la divinitate, lume, fiinţa umană, şi comportamentele etice derivate);
b) Dimensiunea rituală, referindu-se la practicile religioase publice şi private;
c) Dimensiunea organizativă, referitor la manifestările comportamentale de apartenenţă şi implicare a persoanei în comunitatea ecleziastică;
d) Dimensiunea morală, implicând comportamentul considerat moral ca influenţă a religiei asupra atitudinilor.
Relevantă din punct de vedere faţă de cea de-a treia dimensiune identificată de Scarvalieri, cea organizativă, spaţiu în care influenţa la nivel societal a religiei, observată de Joachim Wach, este una dublă: integrare pozitivă sau coezivă şi influenţă negativă, distrugătoareşi dezitegrantă. Concepte, rituri şi forme, reflectând o experienţă foarte precisă, integrează grupul religios şi îl separă totodată de lumea exterioară, de ceilalţi, diferiţi prin sânge şi prin credinţă.
Gradul în care se manifestă influenţa dezitegrantă a religiei variază în funcţie de contextul socio-cultural şi de tipurile de expresie religioasă. Expresia acesteia la nivel societal poate cunoaşte forme dintre cele mai diverse şi, în situaţii extreme, dintre cele mai distrugătoare.
La o privire retroactivă asupra mersului omenirii în veacul ce a trecut, acesta ne apare ca o zbatere continuă în căutarea şi împlinirea câtorva deziderate, pe care le-a impus timpul istoric dintr-o perspectivă sau alta: economic, social, politică, filozofică, religioasă.
Nu se pot nega progresele dobândite în secolul recent încheiat. Ele sunt evidente în planul diverselor arii ale medicinii, programelor sociale, comunicării, călătoriilor, etc.; dar oare în ceea ce-l priveşte pe om, ca fiinţă gânditoare adică despre progresul său moral – spiritual, se poate spune acelaşi lucru? Problemele şi neliniştile omului sunt tot mai mari, iar siguranţa de sine, de care ar trebui să se bucure este fără support ontologic sigur. Omul secolului XX nu se deosebeşte esenţialmente de omul altor secole, după cum observă teologul englez Lesslie Newbigin, “ştiinţa a dobândit victorii dincolo de aşteptările secolului al XVIII-lea, dar lumea care a apărut nu pare să fie mai raţională decât era cunoscută de veacurile precedente”. Lumea de azi pare a fi răvăşită şi caută răspunsuri la nenumărate întrebări, la fel ca şi cea din timpurile trecute.
Debutul secolului XXI confirm încă o dată acest lucru, precum întâmplarea cu character apocalyptic de la New York, care a provocat explozia unor ample dezbateri, încercându-se să se răspundă, printre altele, la întrebarea: “Cum a fost posibil aceasta în America?” Motivele care au născut astfel de întrebări sunt multe, dar acest lucru este important, deoarece fenomenele sunt deduse relative uşor şi simplest din cunoaşterea şcenei politice actuale.
Dincolo de orice concluzie aleatorie, un fapt este cert: lumea se confirmă a fi, în esenţa ei, aceeaşi. Conferinţele politice ale sfârşitului de mileniu au primit astfel un răspuns, clarificându-şi în bunămăsură dilemma. Incertitudinea însă şi-a făcut loc curând şi un bloc de indiferenţă s-a clătinat. Omul a tresărit şi s-a trezit din naiva-I certitudine, plin de spaimă, dar şi neputincios şi dezorientat, fiind doar începutul. Tot ceea ce I se părea imposibil acestei lumi civilizate, bine organizate, unei cetăţi apparent de neînvins şi intangibile de pericolele se prăbuşea. Convingerile ferme ale societăţii celei mult protectoare de sine şi atotştiutoare dispăreau. Pământul rămânea acelaşi brutal, pulverizându-se într-un haos mortifiant, chiar dacă omul se înălţase, în imaginaţia-I orgolioasă până la cer, în dorinţa de a-l atinge, poate, ca altădată în timpul biblic. Timpul părea a-şi fi oprit mersul normal.
Opiniile circulau nebuneşte şi schimburile de idei s-au succedat atunci cu repeziciune. Putea cineva să-şi assume responsabilitatea unui asemenea act, să-şi revendice şi să se identifice cu asemenea fapte cumplite?
Lumea întreagă devine un martor stupefiant! Dumnezeu, ultimul liman, este invocate. Se vehiculează ipoteze, precum că ar fi un conflict intern al civilizaţiei actuale sau chiar un conflict între două mentalităţi diferite, având la bază religii care nu se pot concilia. Dar nu puţine au fost şi alte conflicte ale ultimilor ani, despre care s-a spus că ar fi alimentate de concepţii religioase diferite: avem în vedere fie şi numai conflicte neîncheiate din Irlanda, ori cele din Balcani.
Între civilizaţie şi religie există complementaritate, şi chiar similitudini, au puncte de interferenţă şi cu toate asperităţile, ele se susţin reciproc. Pentru că civilizaţia este, la urma urmei, rodul şi consecinţa istorică a unei sau mai multor religii. Apare şi o altă întrebare: Ce poate fi o civilizaţie fără religie? Ce ar însemna fibra spiritual pentru omul unei asemenea civilizaţii? Unii, identifică civilizaţia cu religia, în înţelesul strict al cuvântului. Istoria culturii şi civilizaţiei consemnează şi identifică o civilizaţie islamică şi o civilizaţie creştină, coexistente de veacuri de-a rândul. În acest sens, Europa de care vorbim astăzi, în actual configuraţie spiritual, gradul de civilizaţie pe care l-a atins este incontestabil rodul creştinismului. De astfel, însuşi modul global de organizare al Europei de astăzi, ne-ar plăcea să credem că se sprijină tot pe principiile creştine dumnezeieşti înainte de orice alte principia şi doctrime ale gândirii omeneşti, oricât de înalte ni s-ar părea că sunt, deoarece credem că “dogma creştină a fost cea mai puternică pârghie a istoriei Europei în ultimele două milenii. Această pârghie singură a dat conştiinţa unităţii şi specificului continentului nostrum. Dogma creştină e cea mai mare bogăţie a Europei şi a lumii. Cei ce o nesocotesc nu rămân nepedepsiţi. Cei ce se dau prizonieri vânturilor ideologice ale lumii acesteia vor termina în umilinţă şi în praf. Ei nu au ştiut niciodată ce au voit şi nu au voit niciodată ce au ştiut, pentru că nu au ştiut niciodată nimic sigur, puternic, masiv. Lucrarea unei vieţi se măsoară după suflu de credinţă ce-I stă la bază. Dogma creştină e cea mai tare certitudine cu care Providenţa a binecuvântat pe om. Adică e cea mai puternică garanţie a operei Sale pe pământ”.1
Religia creştină este civilizatoare prin toate virtuţile ei, făcând abstracţie de formele degenerate ale sentimentului religios, palide rămăşiţe ale religiei primordial. Prin religie, omul se civilizează. Cuvântul civilizaţie poate avea câteva sensuri, dar “cel dintâi e unul social – moral şi vrea să arate un anume raport al individului faţă de societate, ceva care îl distinge de primitivitate, de grosolănie. Civilizaţia ar fi, deci, regulă multiplă a vieţii în societate, opusă stării de barbarie. În acest sens, este sinonimă cu politeţea”2. Din această perspectivă, dacă s-ar vorbi de un conflict al civilizaţiilor sau al religiilor, în nici un caz nu mai putem folosi aceste noţiuni, ci mai potrivit ar fi: pentru civilizaţie – barbarie, iar pentru religie – teroare.
2Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p.22
Şi ne putem întreba: Dumnezeu cărei religii îngăduie asemenea acte barbare? Religia exprimă ceea ce este mai frumos şi mai înalt, ca expresie a legăturii libere şi conştiente cu Dumnezeu. Definiţia pe care o dăm Divinităţii este deasupra oricărei alte definiţii posibile, pentru că ea exprimă Totul, în termenii Binelui. Ea este Binele Absolut, revărsat peste oameni, care se aşteaptă, se simte, se trăieşte şi se defineşte, theoretic, mai mult sau mai puţin précis Cel ce îl numeşte pe Dumnezeu, îşi asumă chemarea Acestuia, încercând să-L imite, lansându-se într-o cursă nesfârşită după asemănarea cu El, care este, după cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, “din început în început, fără sfârşit” sau cum spune Sfântul Macarie cel Mare când vorbeşte despre urcuşul duhovnicesc: “Porţile se deschid iar omul intră înlăuntrul a nenumărate lăcaşuri şi pe măsură ce intră, alte porţi i se deschid în faţă (…) iar el sporeşte; şi pe măsură ce sporeşte, mereu alte minuni I se arată”3.
Acest progress se evidenţiază în viaţa pământească prin fapte bune, şi nu altfel, Dumnezeu fiind Imposibilul care ne priveşte, imposibilul care cere omului ceea ce este posibil de împlinit, posibilul moral, “adică să-şi iubească vrăjmaşii şi să se lepede de sine”3. Credinţa exprimă în acelaşi timp puterea sufletească şi modul prin care sunt acceptate, într-o formă tainică, adevăruri superioare minţii: “încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute”. (Evrei 11, 1).
Este lipsit de temei a susţine că religia islamică îndeamnă la acte sângeroase, crude, antiumane. Nici o mare religie nu face aceasta, adică nu propagă crima, iar religia islamică nu face excepţie.
În jurul fenomenului America, termenul religie a fost doar des auzit; cu precădere s-a vorbit mult despre islam, motivele subînţelegându-se, pentru că cei care îşi revendicau actele violente îşi justificau atitudinea prin spusele lui Allah.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu